Despre dementa senila

Dementa senila loveste oameni de diferite varste, desi noua ne place sa-i punem pe toti in aceeasi oala: batrani, bosorogi, babe si mosi. Pe unii ii ia de pe la 65 de ani, pe altii abia pe la 90. Dementul e automat batran pentru ca se indentifica cu categoria sociala al indezirabilului; cel care nu mai are ce cauta printre noi. Mai dificil este atunci cand "indezirabilul" locuieste cu tine in casa si te innebuneste. Pe langa hilarele iesiri din realitate ale dementului, apar chestii agasante: strigate noaptea, gesturi violente, socul absurdului rostit de un om pe care credeai ca-l cunosti si, in fine, imaginea a ceea ce ai putea deveni tu peste o suma de ani.

N-are sens sa reiau aici relatarile despre indezirabilitatea orcarui bolnav terminal in viata familiei. A facut-o Tolstoy cu "Moratea lui Ivan Ilici", ca sa dam un singur exemplu. Intrebarea care ma preocupa e aceasta: Si totusi ce-l face pe indezirabilul dement senil sa fie indezirabil, dement si senil? Luandu-le de la sfarsit la inceput, dement si senil este diagnosticul medical si social. Indezirabilitatea e ceea ce rezulta din acest diagnostic, care este si nu este injust. Nu este injust pentru ca din toate punctele de vedere, dementul senil deranjeaza in mod constant iar justitia se face pe baza faptelor. Circumstantele atenuante functioneaza tot in baza diagnosticului, insa au si ele o limita. Este injust insa pentru ca dementul senil nu face altceva decat sa se confrunte el insusi cu absurdul, proiectand astfel o perspectiva a viitorului indezirabil in prezent, prin comportamentul sau.

Care este acest viitor indezirabil? Viitorul este ceva ce tine de capacitatea omului de a se refugia in niste retete ale imaginarului. Aceste retete sunt dictate de instincte si de societatea in care indivitul isi duce umila viata. Iar trasatura fundamentala a acestor retete este ca ele resping absurdul, adica neastata neimplinire a imaginarului fiecaruia despre viitor. In esenta, absurdul curma asteptarile care sunt intotdeauna artificiale. Despre conditia pesimistului morbid merita discutat poate in alt context pentru ca el este cel care incearca sa se confrunte cu absurdul printr-un exercitiu continuu de expunere. Or pesimistul morbid nu e nicidecum asemuibil dementului senil, caci cel din urma e insasi expresia absurdului pe cand cel dintai isi dedica viata inlocuind imaginarul cotidian despre propriul viitor cu absurdul.

Ceea ce in esenta transpira din absurd nu este altceva decat eventualitatea inopinata a mortii. Filosofii indieni cat si pesimistii morbizi au incercat sa infrunte absurdul traindu-l. Adica sa experimenteze o realitate altfel decat ceva social acceptate, in care imaginarul despre viitor devine prezentul de facto; e facut sa devina prezentul de facto prin respingerea oricaror alternative.

 Concluzia abrupta a acestei scurte interpelari este ca dementul senil nu face altceva decat sa se elibereze de constrangerile sociale care se manifesta asupra imaginatiei despre viitor. Dementul senil nu mai are niciun fel de imaginatie despre viitor; el traieste numai in prezent si trecut. Viitorul pentru el nu inseamna decat moartea, ceea ce poate suna a banalitate. Insa pentru omul dezirabil, adica cel care (inca) nu sufera de dementa senila, intre prezent si moarte mai exista acel imaginar despre viitor. La dementul senil acest imaginar e suprimat. De aici rezulta comportamentul sau absurd.

Intr-o nota usor diferita, am putea spune ca dementul senil respinge constrangerile sociale impuse de imaginarul colectiv despre un anumit viitor dorit de un ansamblu social, in care fiecare dintre noi traieste. Dementul senil vorbeste pe un singur ton: cel al negatiei. El inverseaza tot ceea ce ni se pare noua, (inca) dezirabililor social, a fi normal, cuvenit si avenit. Iar asta este ceea ce socheaza la aceasta conditia (nota bene: nu boala ci conditia) din urma a omului, caruia ii este dat sa afle absurdul prin eliminarea imaginarului dintre prezent si moarte.

Avem multe de invatat de la dementii senili, daca avem curajul necesar.